„Pentru viața modernă de astăzi, parcă Dumnezeu a rânduit special această rugăciune scurtă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Chemarea deasă a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurățiile noastre interioare. Altă bogăție și altă mângâiere mai mare decât prezența lui Iisus în inimile noastre nu este nici în cer, nici pe pământ. Rugăciunea lui Iisus este singura rugăciune care are această putere de a uni mintea cu inima, făcându-ne astfel oameni integri, oameni duhovnicești. 

Sunt atâția timpi morți în viața noastră. De pildă, stăm la niște cozi sau așteptăm autobuzul. Nu lăsa să-ți fugă mintea în toate părțile! Roagă-te cu Doamne Iisuse și, încet-încet, se va face un vad, o cărare de lumină între minte și inimă, și vei simți această mare pace și bucurie lăuntrică. Folosul acestei rugăciuni este cu adevărat foarte mare. Se grupează în jurul ființei celui care se roagă tot acest cosmos care ne înconjoară, iar credinciosul îl privește cu bunătate, cu liniște, cu dragoste.

Practicați-o și veți simți folosul ei. Să dea Dumnezeu ca întreaga țară să devină un Rug Aprins de rugăciune!”.

Sfântul Cuvios Mărturisitor SOFIAN de la Antim

„Nu putem ști cu adevărat ce înseamnă să gândești și să scrii ca un teolog pro-niceean de la sfârșitul secolului al IV-lea, deoarece tot ceea ce a rămas de la astfel de teologi reprezintă doar tipare de compoziție a textului, stiluri de redactare și de interpretare a anumitor forme de paradox. Cu toate acestea, din ceea ce transpare, putem observa o perspectivă asupra unei vieți a minții profund angajate în cultivarea unei sensibilități față de taina existenței divine, față de bunăvoința lui Dumnezeu de a Se descoperi omului și față de atragerea omului spre comuniunea cu viața divină”.

Lewis AYRES

„Este uns acum paharul cu mierea cerească a înțelepciunii, încât medicamentele amare să poată fi băute de către necunoscători fără vreo neplăcere: dulceața dintâi amăgitoare ascunde asprimea gustului amar sub vălul plăcerii. Căci, mai întâi de toate, aceasta este cauza pentru care Scrierilor sfinte nu li se acordă credit din partea înțelepților, învățaților și fruntașilor acestei lumi: profeții au vorbit într-un limbaj comun, simplu, ca pentru popor. Sunt disprețuite, așadar, de către cei care nu vor să asculte nimic și nici să citească decât ceea ce este șlefuit și frumos spus și nici nu se prinde ceva de sufletul lor în afară de ceea ce încântă urechile cu un sunet mai atrăgător, iar acelea care li se par urâte sunt socotite băbești, lipsite de meșteșug, vulgare. […] Așadar, elocința disprețuiește Scrierile sfinte ca fiind umile, respinge cele tainice ca fiind contradictorii, ea bucurându-se în public, căutând mulțimea și celebritatea. Așa se face că înțelepciunea și adevărul sunt lipsite de crainici pe măsură. Iar dacă, din întâmplare, unii literați li s-au dedicat, n-a fost de ajuns pentru a le apăra.”

LACTANȚIU, Instituțiile divine, V, 1, 14-16, 20-21

 

„Prin cuvânt trebuie să I se aducă sacrificiu lui Dumnezeu, din moment ce «Cuvântul este Dumnezeu», așa cum a mărturisit El Însuși. Prin urmare, ritualul suprem al cinstirii lui Dumnezeu este lauda adusă de gura omului drept, îndreptată nemijlocit către Dumnezeu. Iar aceasta, ca să fie primită de Dumnezeu, are nevoie de umilință, de teamă, de cea mai mare devoțiune, ca nu cumva cineva, încrezător în cinstea și nevinovăția lui, să cadă în păcatul înfumurării, al trufiei, și prin aceasta să-și piardă mulțumirea virtuții. Ca să-I fie plăcut lui Dumnezeu, să fie fără nicio pată, [se cuvine] să implore în permanență mila lui Dumnezeu, să nu ceară nimic altceva în afară de iertare pentru păcatele sale […]. Pentru situațiile bune să mulțumească, dar și în cele nefavorabile să aducă mulțumiri, în așa fel încât să fie întotdeauna același, statornic, neschimbat, de neclintit. Și să nu considere că lucrul acesta trebuie făcut doar în templu, ci și acasă sau în intimitatea camerei lui de culcare. Să-L poarte pe Dumnezeu în permanenţă cu sine, cu sfințenie în inima sa, pentru că el însuși este templul lui Dumnezeu.”

LACTANȚIU, Instituțiile divine, VI, 25, 12-15

„Fără Evanghelii, Giulgiul ar rămâne, în realitate, o enigmă indescifrabilă și, dacă privim în sens invers, Evangheliile primesc o confirmare neașteptată din partea relicvei de la Torino. Pare că nucleul genetic al credinței creștine, Moartea și Învierea lui Iisus din Nazaret, ar fi fost fotografiat într-un instantaneu care rezumă cele mai importante momente din istorie. Și tocmai din această cauză, Giulgiul a fost uneori definit drept a cincea Evanghelie sau Evanghelia științifică”.

Emanuela MARINELLI, Marco FASOL

„Într-adevăr, am ajuns la un punct de cotitură în istoria noastră, când știința a rezolvat, chiar dacă nu în totalitate, unul dintre cele mai mari mistere ale umanității: Giulgiul de la Torino a fost autentificat ca fiind pânza pe care s-a imprimat, printr-un fenomen extraordinar de radiație ultravioletă, imaginea lui Iisus Hristos, o imagine tridimensională, nealterată în vreun fel de corpul care, în acele momente, era viu! Pentru sceptici sau credincioșii creștini, pentru cei aparținând altor convingeri religioase sau filosofice, iată un document absolut de nerefuzat”.

Alexandra CHERCIU

„Această lucrare a adus o serie de contribuții importante la înțelegerea Tainei ungerii bolnavilor. S-a arătat că, de-a lungul secolelor, ritualul a suferit multe schimbări atât în structura sa ritualică, cât și în percepția scopului lui principal. Analiza izvoarelor manuscrise a identificat două etape distincte în dezvoltarea ritualului bizantin al Sf. Taine a Maslului. Cercetarea manuscriselor a subliniat că, pe parcursul dezvoltării sale istorice, ritualul bizantin al ungerii bolnavilor a folosit o bogată euhologie destinată mijlocirii pentru cei bolnavi și pentru binecuvântarea untdelemnului folosit la ungere. Rugăciunile Sf. Taine a Maslului dezvăluie, de asemenea, simbolismul bogat al untdelemnului binecuvântat, exprimând înțelegerea ungerii cu uleiul sfințit ca desăvârșire a unirii cu Mântuitorul Iisus Hristos”.

Preot Dr. Victor GORODENCHUK

 

„Sf. Taină a Maslului are una dintre cele mai complexe structuri dintre toate slujbele Sfintelor Taine din ritul bizantin. Această complexitate reflectă atât procesele liturgice generale care au avut loc în cult în timpul formării lui, cât și modul de înțelegere a Tainei ungerii bolnavilor întâlnită de-a lungul secolelor în gândirea bizantină. Având în vedere că anul 2024 a fost declarat ca An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți, am considerat de cuviință că o lucrare despre originea, istoria și teologia Sf. Taine a Maslului ar fi de folos atât preoților, cât și credincioșilor ortodocși români, mai ales că – după Dumnezeiasca Liturghie – această Sfântă Taină este cea mai îndrăgită slujbă de către poporul nostru”.

Preot Dr. Vlăduț-Iulian ROȘU

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept «Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor». În acest context, dacă anul trecut, 2023, Biserica Ortodoxă Română s-a dedicat preocupărilor misionare privind pastorația persoanelor vârstnice, era firesc ca anul acesta să continue această lucrare social-misionară, intensificând, prin fapte, pastorația și îngrijirea bolnavilor. De asemenea, comemorarea, în anul 2024, a «tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți» reprezintă un argument în plus de sporire a rugăciunii pentru vindecarea bolnavilor și de apreciere a tuturor celor care îi îngrijesc pe aceștia la casele lor, în așezăminte sociale speciale sau în spitale.

Grija față de marile daruri primite de la Dumnezeu – viața și sănătatea sufletească și trupească a omului – reflectată, în mod deosebit, în misiunea social-filantropică a Bisericii noastre, a fost și este o parte integrantă a vocației acesteia, potrivit cu specificul învățăturii și tradiției ortodoxe. Astfel, efortul (atenția) slujitorilor Bisericii s-a concentrat, anul acesta, atât pe dimensiunea liturgică, reprezentată prin sfintele slujbe ale Bisericii, cât și pe dimensiunea filantropică a misiunii creștine, exprimată în compasiunea și purtarea de grijă pentru cei aflați în boală și suferință, știut fiind faptul că Sfânta Evanghelie și Tradiția Bisericii subliniază necesara legătură dintre viața spirituală și activitatea socială a omului, dintre rugăciune și acțiune, dintre evlavie și dărnicie, dintre Liturghie și Filantropie”.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„În sufletul omenesc este sădit dintru început sentimentul binelui, dorința și dragostea pentru frumos, sub orice formă s-ar prezenta el. Pentru acest motiv și frumusețea vocilor a atras de la început atenția omului. Datorită faptului că vocea este una dintre calitățile și harismele cu care Creatorul l-a înzestrat pe om, era firesc ca acesta să o folosească nu numai pentru a se înțelege cu semenii lui, ci și pentru a-și exprima sentimentul artistic. Astfel s-a născut cântarea, fiind cunoscut faptul că «asma» sau cântecul, la toate popoarele și în toate perioadele istoriei omenești, a fost tovarășul nedespărțit al vieții omului.

«Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi» (Psalmul 103, 34) spune regele David, arătând posterității faptul că așa trebuie să-și exprime sentimentele de admirație, recunoștință și iubire față de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, știute și neștiute, nu numai cu cuvântul, ci și cu cântarea, deoarece cântarea, mai mult decât cuvântul, este glasul inimii”. 

Preot Dr. Petre MATEI 

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești. Prin aceasta s-a dorit evidențierea rolului foarte important pe care l-a avut cântarea religioasă, de-a lungul timpului, în cultul divin al Bisericii Ortodoxe, prin folosirea, până în zilele noastre, a unui bogat, variat şi prețios tezaur de cântări şi imne sacre, unele de origine biblică, iar altele alcătuite, în strânsă legătură cu înțelesul adânc al învățăturilor dumnezeiești, de diferiți imnografi şi melozi, cu scopul de a împlini, prin simțire și cântare, marea dorință a omului de a trăi taina lui Dumnezeu și de a se face partaș al darurilor Sale celor nepieritoare […].

Cântarea liturgică este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului care se deschide lucrării harului lui Dumnezeu. După cum trupul nu poate trăi mult fără respirație, tot așa Biserica nu se poate ruga fără cântare […].

Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești devine, astfel, un prilej de comemorare a celor ce s-au ostenit prin munca lor, ins­pi­rați de Dumnezeu, să compună cân­tări bisericești și să le interpreteze, spre simțirea și trăirea credinței ortodoxe într-un mod autentic și permanenta înaintare a noastră în cu­noaș­terea lui Dumnezeu”.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române